Sunt o fata nefericita. Sunt fata care mereu alege sa creada in oameni, desi mereu e dezamagita. Sunt omuletul care risca tot pe-o carte desi stie ca va pierde.
Nu stiu ce e cu mine. Poate-mi place postura de victima. Poate-mi place sa ma uit in sus, cu bratele deschise si sa strig 'de ce eu?'. Asa am o scuza sa fiu naiva.
Am atat de multa experienta in ceea ce priveste jocul asta de noroc, incat ar trebui sa stiu cand sa ma opresc si cand sa pun miza mai mare. Dar eu sper. In continuare sper ca nu sper degeaba.
Mi-e ciuda. Sunt amara si ciudoasa.
Nu e niciun sentiment mai rau decat cel in care te trezesti dintr-un vis placut, cand realitatea e formata din aceleasi nefericiri repetitive.
Si ok...trec peste asta. Trec peste tot ce-i rau, pentru ca nu am de ales. Dar cand o sa-mi fie bine, acum stiu ca nu dureaza. Stiu ca totul este pentru un timp limitat, iar asta nu o sa ma faca sa savurez sau sa aprofundez...ci o sa ma faca sa stau cu teama ca momentul in care se termina, e maine poate.
Desi suna aiurea sa iti dau sfatul asta (pe care oricum nu mi l-ai cerut), eu totusi iti recomand sa nu iti pirezi cu totul si cu totul increderea in oameni. Probabil ca undeva exista un tip care te va face sa iti schimbi acest punct de vedere... :)
ReplyDeleteNu e vba de un om, nu e vorba de o situatie anume, ci e vba de tot. Mi se pare ca omul care refuza sa fie superficial, de fapt isi refuza dreptul la companie. Sunt sigura ca sunt si multi oameni care pot vorbi despre lucruri mai importante decat in ce se imbraca sambata sau pe ce terasa vor merge acum ca a iesit soarele. Totusi cei mai multi sunt cei carora nu le pasa de nimic mai mult decat de ei.
ReplyDeleteMi se pare ca merg cumva din inertie. Fac lucruri care trebuiesc facute, nu ca am un scop. Ma aflu zilnic in acelasi ciclu: ma trezesc, ma spal, plec la lucru. Ajunsa la lucru imi fac treaba, plec acasa unde-mi spal ceasca din care am baut cafeaua de dimineata, ma invart un pic fara rost, apoi vine seara si....ta ta ta ta taaaaam: nani!
Asta-mi lipseste, scopul.