In incercarea mea disperata de a-mi calma spiritul, trupul, de a-mi opri creierul din proesul lui firesc si, totusi, bolnav, de gandire... mi-am amintit un exercitiu de pe vremea cand faceam terapie. Si, ptr prima data, autosugestia (de existenta careia ma-ndoiam categoric) si-a facut aparitia.

Ba, chiar mai mult, a functionat.

Eram pe un camp, pe care doar un roman siropos ti l-ar putea descrie in toata frumusetea lui.

Domina culoarea verde.

Eram sub un copac, chiar la umbra acestuia-plop, bineinteles- si ma uitam in jurul meu.

Inspiram mirosul proaspat al papadiei. Mi-am umplut plamanii cu o foame incredibila de...aer. Mi i-am umplut, probabil, ptr a avea in "vis" o explicatie ptr ceea ce simteam in realitate: o presiune violenta pe piept. Si eram inconjurata de o gama larga de flori salbatice, pe care mi le amintesc din copilarie, ca avand cele mai ciudate si neasteptate nume.

Desi mereu am evitat astfel de filme, in care existau scenele acestea "adanci", inocente, de pura si nestingherita...dragoste, considerand faimoasa alergare prin verdele peisagistic nemarginit, spre persoana iubita, care, cu aceeasi ardoare raspunde cu acelasi gest, un pur...cliseu, m-am simtit bine.

Scena lamentabila petrecuta in imaginatia mea instrainata de limite. Trebuie sa recunosc, totusi, ca nu a avut loc sprintul iubirii. A fost reimprospatant.

Sa fi ajuns, oare, la concluzia ca filosofii aceia, ale caror fete erau mereu camuflate de expresii intrebatoare, ciarcane profunde si nefericire evidenta, au dreptate?

Pe cat mi s-a parut de prostesc inainte sa crezi ca totul in jurul nostru este o creatie a simturilor noastre care, pana la urma, ne pot pacali cu nerusinare: "Urechea ta te minte si ochiul te-nseala, Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic."

Toti ne-am trezit, la un moment dat, spunand ca am auzit ceva, cand , de fapt, nu s-a auzit nimic. Si nu e auzul singurul simt care ne-a indus vreodata in eroare.

Filosofii idealisti spuneau ca totul e rodul, nu atat al simturilor, cat al imaginatiei noastre, existand, bineinteles, niste reguli  generale in aceasta privinta.

Mai spun ca un lucru exista doar ptr ca este perceput, cunoscut.

In ajutor vine psihologia, care ne explica faptul ca in urma senzatiei vine perceptia, care nu poate exista fara ooperarea cu "altele", cum ar fi memoria. Nu putem spune despre un pix ca este pix, decat daca l-am vezut anterior si stim, din experienta, ca acesta arata asa si se numeste...pix. Asadar totul are o samanta de adevar.

Au ajuns sa ma framante acestea, dat fiind faptul ca-cu ajutorul scurte si totusi revelatorii evadari in natura cu puternice aptitudini de batran vindecator, indian, daca vrei-imaginatiei nu i se vor putea impune, nicicand, limite.

Si te poate purta departe, in locuri necunoscute, dar placute. Te poate inconjura de oameni dragi, cu care poti avea discutii perfecte, lipsite de orice urma de realitate, cu mi-ar placea mie. Bineinteles, o imaginatie bine antrenata este, totodata, si o imaginatie pe care nu o vei putea stapanii in orice moment.

Pe cand in unele dati iti trebuie liniste sa te poti concentra, sa-ti poti imagina scena dorita, alte dati imaginatia se va hrani cu un singur cuvant.

Se va multumi cu o singura, chiar vaga informatie...si te va costa timp si munca s-o controlezi.

Si, cum viata-in cele din urma- nu este rodul gandirii noastre, nu este o visare materializata, ti se vor ivi ocazii cand vei dori cu ardoare, vei implora interiorul tau, vei ajunge sa mituiesti aceasta imaginatie naravasa, doar ptr a nu se deranja. Vei blestema toate momentele care i-au servit drept antrenament. Vei fi pus in fata unei situatii pe care nu o vei dori amanuntita, vei refuza imagini, vei cauta sa-ti distragi atentia cu orice, numai sa te opresti din...imaginat.

Si-ti vei aminti: Imaginatia nu are limite!