Eyes of mine...

S-a terminat filmul.
Am inchis usa, am stins lampile.
Am stins si tigara si am mers in dormitor.
M-am intins in pat, am inchis ochii.
In acel moment...mi-am auzit bataile inimii foarte puternic si-n fata ochilor mi se derulau niste imagini apasatoare. Intr-adevar, vazusem un film horror, dar acele poze nu erau din film.
Erau niste fragmente din intreguri vazute de mine..in realitate.
Erau poze din intamplari anterioare. ...si-am tras instantaneu concluzia ca...am vazut prea multe lucruri..prea multe, avandu-mi in vedere varsta...
Am 22 de ani si in pofida faptului ca nu imi pare rau de nimic din ceea ce am facut in viata mea, ba mai mult...sunt mandra de mine..in ciuada acestui fapt...imi sunt invizibile realizarile...
Si totusi...am asistat la multe lucruri destul de...ciudate...mai cu cu buna-stiinta, mai fara...lucruri pe care, si acum ma intreb de ce le-am facut...sau de ce nu le-am facut..... de cand ma stiu...viata mea a fost un continuu suis si coboras, intr-o continua schimbare.
Nu mi-a displacut niciodata , dar nici nu pot spune ca mi-a placut. Mi-a lipsit mereu siguranta.
Eu chiar pun pret pe siguranta si nu-i.... de data aceasta am ajuns in acel punct in care, oricat mi-as bate capul...si oricat de perfecte ar fi planurile mele...sovaiesc.
Ma dau inapoi, o iau de la inceput.
Mi-e greu!
Nu zic nici ca mi-a fost vreodata usor, dar acum e chiar greu.
M-am bagat in niste lucruri care, asa consider la momentul acesta...ma depasesc.
Si ma roade intrebarea: "Merita asumat riscul?".
Problema nu consta in existenta unei intrebari, unei simple intrebari de om ganditor, nehotarat si chiar inspaimantat.
Problema e lipsa neoprita a raspunsului.
Probabil ca se-ntelege. Daca nu, imi cer-oficial- scuze ptr incoerenta si lipsa explicatiilor.
Bun!, la cum ma cunosc, la un moment dat ma voi uita in neant...nu ma voi gandi la nimic rau...si voi avea o revelatie a la Alex sau chiar Denis, nu a la Lexi...si voi intoarce situatia nedorita in favoarea mea...
Dar nu mai am rabdare sa astept. Nu mai am rabdare nici sa beau un pahar de apa pana la capat, indiferent de cat mi-e de sete...mi se pare pur si simplu interminabil...
Acum nu stiu cum e mai bine, sa treci inconstient prin viata, stiind atat...ca-ti va rezerva odata si-odata cel putin o surpriza?
Sau my way...gandesti fiecare miscare pana ajungi sa o duci la bun sfarsit in mintea ta? Ii stii finalul si nu-i mai vezi sensul...
Rare-s momentele cand nu-i prevezi parcursul(miscarii) si te framanta...si-apoi o faci de dragul satisfacerii unei curiozitati..
Stiu ca trec asa..de la una la alta, dar nu ma pot stapanii...sunt agitata, permanent nervoasa, intr-o permanenta nemultumire.
Si sunt constransa de imprejurari.
Dar nah, nu pot sa dezamagesc si sa nu inchei postarea cu un lucru pozitiv, as usual:
“You've done it before and you can do it now. See the positive possibilities. Redirect the substantial energy of your frustration and turn it into positive, effective, unstoppable determination.” I'll do that!  
Frank Sinatra Thats life Asculta mai multe audio Muzica