Autoportret

Ba, am trait sa realizez ca suntem extrem de diferiti. Zic asta, pentru ca, la un moment dat, mi s-a parut ca ne asemanam mult prea tare. Adica s-au creat niste stereotipuri, din care-vrem sau nu vrem-facem parte. Nu toti dintr-unul. Suntem grupulete de oameni in comunitati din care nici nu stim ca facem parte. 

De exemplu: Comunitatea lenesilor. Multi dintre lenesi se bucura atunci cand se anuleaza planurile pe care le aveau. O scuza perfecta sa lenevesti in continuare.

                  Comunitatea complexatilor. Multi dintre cei complexati, s-au impotmolit la gandul ca oricum n-o sa-i placa potentialul angajator, tipa, sau egal de cine e vba. Samd.

Toti, cand suntem raciti, stranutam cu frica. Si imediat dupa ce am stranutat, verificam nasul. 

Toti ne dam silinta, atunci cand cunoastem pe cineva, sa parem perfecti si dupa 10 luni de relatie de doare-n 14. Si, din nou, asa mai departe.

Ideea este ca suntem extrem de asemanatori, daca dai un pic de atentie comportamentului. Ne asemanam cu multi alti oameni. Si totusi, suntem facuti din aluate complet diferite. Altele au cazut pe jos in timpul framantarii, altele sunt cu faina mai buna. Altii-s copti mai bine, alti mai putin.

Ceea ce pentru doamna de la banca reprezinta cariera ideala, pentru mine ar fi un chin suprem. Chiar daca fiecare dintre noi ar trebui sa tinteasca sus, cat mai sus...sus-ul meu nu e neaprat si al tau. Sau nu e necesar sa fie. 

Adica stilul de viata al prietenei mele cele mai bune este condus de stres. Acolo unde este stres, este si ea. Ii place sa nu-si poata lua concediu de la serviciu, pentru ca s-ar prabusi firma fara ea. Bun, cred ca multora ne place sa fim indispensabili, dar in cu totul alt context. Cel putin in ceea ce ma priveste. 

Ei ii place sa lucreze din greu, sa nu poata manca pranzul, pentru ca nu are timp. Pe cand mie-mi place sa lucrez putin si sa castig mult. Si functioneaza. 

Inainte sa credeti ca textul e un soi de recrutare pentru nu stiu ce MLM, zic ca nu. Nu e. E doar un stil de viata lenes, care-ti aduce castig. Vorba lui Bill Gates: "I will always choose a lazy person to do a difficult job, because he will find an easy way to do it". Pe sistemul asta functionez eu.

Mie nu-mi place sa ma agit, sa-mi petrec 8 ore pe zi la un job care nu ma satisface absolut deloc. Sa lucrez pentru un frustrat care crede ca angajatii lui sunt de fapt, dovada puterii pe care o are in lume. Nope. Not for me.

Si totusi o fac.O fac pentru ca vreau, nu vreau (nu vreau) fac parte dintr-o societate plina de etichete pregatite sa-ti fie lipite pe frunte. Pentru ca, cred, nu mai pot sa-mi asum riscuri. Nu acum.

O fac pentru ca stilul meu de viata anterior a adus familiei mele suferinta. Da, tot din cauza societatii in care traiesc.

Eu vreau sa ma opun. Dar cred ca am ajuns intr-un punct in care nu mai pot sa fiu cretina (a se citi rebela). 

Gresesc? Trebuie sa-mi schimb personalitatea, o data cu trecerea anilor? Sau pot sa raman eu, asa cum ma stiu, cum imi face bine si-mi place? Daca trebuie sa ma schimb, sa ma adaptez varstei mele, asta inseamna sa renunt la mine. Inseamna sa ma complac cu un cotidian prefacut. Ar insemna sa nu-mi gasesc locul niciodata de acum inainte. Prea v-am stresat cu intrebarile astea..

Eu oricum am ajuns sa ma impac cu ideea ca nu las nimic in urma. Nu o sa-mi ridice nimeni statuie, nu o sa am copii, nu o sa scriu o  carte. Nu o sa salvez vieti asa cum am crezut pana acum. Sunt Lexi. Atat. 

Mi-ar placea sa cred ca va lesina lumea cand va auzi ca am murit, dar n-o sa se intample. Nope.  Si nici nu-mi doresc. Nu mai. 

Nu, nu las nimic in urma mea. Pentru ca na...las in urma mea, asadar nu ma mai incalzeste cu nimic (incalzeste, get it?). Nu stiu de ce tot vanam sensul vietii. Nu stiam eu care mi-e rostul si nu puteam sa traiesc cu asta. Acum pot. N-am niciun sens. Niciunul. Si mi-e bine. Mi-am luat presiunea de pe umeri. Nu trebuie sa am un gagic vedeta, pot sa am unul care-mi place. Nu trebuie sa am cat mai multi prieteni pe facebook, sa mi se confirme ca-s ok. Nu trebuie sa ies in lume sa ma simt bine, accept ca ma simt cel mai bine acasa, in pijamale. 

In timp ce pentru Angela (random name) tot ce conteaza este sa-si perfectioneze orange-ul tenului si sa-si aleaga rochia pentru club, pentru mine e important sa stau asa. Sa nu impresionez pe nimeni. 

Eu stiu cine sunt. Si-s ok, nu? :)