A

• Am reusit, pana la urma, sa formulez scrisoarea. Mi-a luat ceva timp, e-adevarat, a fost grea formularea. Am avut multe de spus, insa si mai multe cenzuri. Nu vreau sa o distrug, sa o las fara speranta. M-as ura daca as face-o sa sufere mai tare. Tot ce vreau este sa-i pun prioritatile in ordine. Imi doresc, pentru ea, sa stie ce este important in viata. Mi-ar placea s-o vad peste 14 ani multumita.
• I-am scris ca este frumoasa. Ca oglinda este singurul indicator corect, nu comparatia. Am povestit, apoi, despre ochisorii ei nevinovati. Culoarea, forma, claritatea sunt unice. Am empatizat, apoi, nevoia ei de a fi inteleasa, ascultata si apreciata. Am scris ca am incredere ca neimplinirea acestor nevoi, nu o va conduce spre indoieli vis a vis de potentialul ei si ca nu e necesar sa o incurajeze cineva, pentru a o face ambitioasa. Am mentionat ca cerinta propriei reusite este una clara: sa nu faci nimic pentru a demonstra ceva, cuiva. Totul trebuie sa porneasca din intentii sincere si sanatoase. Am rugat-o sa nu faca nimic din egoism, dar nici sa uite vreodata de ea; sa ajute pe oricine, atat timp cat nevoile ei sunt acoperite; sa nu fie excesiv de autocritica, dar nici supraevaluativa. Ii doresc zile dominate de echilibru. Ii doresc sa pastreze exact acele calitati pe care le are acum. I-am scris ca sunt mandra de ea si am rugat-o sa nu mai planga, decat de dor.
• La un moment dat, m-am impotmolit. Am vrut sa-i spun ca viata e pretioasa si mi-am dat seama ca ea stie lucrul acesta mult mai bine decat il stiu eu. Dar trebuie cumva s-o impiedic sa piarda stralucirea. E important.
• M-am asezat, dupa cateva ore in care m-am supus introspectiei, inapoi la birou. Am apucat stiloul invechit si am continuat. Dar nu de unde m-am oprit, ci am inceput sa-i scriu despre mine. Am redactat scrisoarea de mana, sperand sa-i dau doar un indiciu asupra identitatii mele. Nu vreau s-o inspaimant, spunandu-i cine sunt. Nu ar intelege.
• A fost pentru prima data cand am cautat cuvinte care sa reflecte ceea ce cred si simt despre…despre mine. Initiativa plina de greutati. Primul pas a fost constientizarea. A trebuit sa-mi dau seama de tot ce se afla in mine: bucurie, amintiri, invidie, dor, resemnare, disperare, uneori panica, absenta, durere, pasare si nepasare spre apatie. Sentimente si resentimente. Urmatorul pas nu e automutilarea interioara, ci cautarea si, implicit, gasirea pronuntarii corecte. Aflarea acelor cuvinte sinonime trairilor. Ultima si cea mai grea miscare a fost inlocuirea fricii si a rusinii cu un impuls de curaj.
• I-am creat o imagine detaliata a prezentului meu incert. Mi-am deconspirat adevaratele stari de suflet, ravasind nemilos sanul intimitatii mele emotionale. Am deschis poarta spre taramul reprimat, reveland ansamblul insusirilor mele generale. Pentru a face posibila aceasta disectie, a fost necesara o diviziune a individualitatii, o clona obiectiva. Am realizat ca ma regasesc, de multe ori, in fata geamului, cufundata intr-o visare lucida. Se simte la fel ca o dedublare spirituala. Ma observ si nu agreez nimic. Nasc intrebari si-mi raspund cu altele. Imi imaginez care va fii privelistea care, poate peste un an de zile, ma va privi din partea cealalta a sticlei.
• E complicat, poate eu am devenit complicata. Am lasat in seama unor intamplari toata existenta mea. A fost necesar un moment de slabiciune diluat in mahnire pentru a ma pierde. Influenta nefasta aplicata unei personalitati labile, asta a fost. Am luat hotarari menite a deveni, cu timpul, surse ale caintei. Au urmat, in mod firesc, procese dure ale constiintei. Acestea, la randul lor, m-au condus spre monologuri interogative parazitare. Prin urmare, m-am transformat in “eu”, cea din prezent, cand nu-mi doresc nimic, in afara unui moment de liniste. Un singur moment in care tot ce ma inconjoara inspira si expira armonie. Chiar si un minut in care, desi nu sunt in coma si functiile cerebrale sunt 100% functionale, nu ma gandesc la nimic. Sunt constienta, perfect capabila sa vad si sa inteleg neantul inconjurator, dar nu-mi aud vocea in interior. Nu ma gandesc. Imi imaginez momentul ca fiind perfect. Voi hrani din el intreaga viata si metempsihoza. Voi trai doar de dragul amintirii acelui moment. Da, asta sunt eu azi. La fel, ori intr-o stare mai avansata de surescitare, voi fi si maine. Secata, rar si avar imbibata de ploi, prevalent uscata.
• Nu sunt sigura ca va intelege. Ca-si va da seama ca odata, nu cu foarte mult timp in urma, am fost la fel ca ea: o fetita de 10 ani, insusi nucleul sperantei.
• Mi-ar placea sa devin o voce. Sa pot strabate intreg timpul ce ne distanteaza. Sa ma asez pe lobul urechii si sa-i fiu curaj, vointa si dorinta. Sa-i soptesc pasiunea, rabdarea, taria. I-as putea fi iubirea propriei persoane. Nu vreau sa o schimb, dimpotriva, vreau sa-i impiedic metamorfoza inversa. Pentru ca azi sunt om. Mai putin cu mine, mai mult cu ea.
• Pe o fila noua, nepatata de regrete, i-am impus angajamentul deplin fata de tineretea ei. I-am tatuat pe constient scopuri stabilite, cunoasterea legilor obiective ale vietii sociale si consecintele sociale ale actiunilor viitoare. Am pavat un drum clar, fara tentatii bolnavicioase si carari inselatoare. Drum lin, insorit si incapator. Astfel incat nu va fi nevoita sa risipeasca pretioase momente ale copilariei, pentru decizii premature.
• Am incercat, in continuare, sa o indemn sa patrunda in intelesul deplin al impecabilului. Perfectiunea, fiind relativa, va putea fi atinsa doar in urma indeplinirii propriilor standarde. I-am expus, in mod desavarsit, inutilitatea cautarii identitatii, comparativ cu nevoia de a ne crea individualitatea, cu atat mai usor, cu cat avem potentialul necesar. Omul, prin definitie, este o fiinta sociala, superioara, înzestrata cu ratiune si cu vorbire articulata. Se cracterizeaza prin gandire si inteligenta, cu ajutorul carora poate transforma realitatea în care traieste. Cu alte cuvinte, i-am scris ca este cine doreste sa fie, nu cine vede ca ar trebui. Fericirea este cea mai de prêt posesie a omului. Cat timp fericirea este scopul individului in viata, va deveni inevitabila atingerea acestuia, dat fiind faptul ca fiecare gest va fi supus testului de puritate. Pentru ca, pana la urma, nimic ce are insusiri impure, nu va avea puterea de a ne apropia de telul suprem, sus-numita fericire.
• I-am insuflat nevoia de a-si respecta dorintele si, totodata, de a le pune pe un prim rang. I-am explicat faptul ca sunt putine lucruri care ne deosebesc de restul lumii. Din punct de vedere morfologic, suntem identici, avand cu totii o pozitie verticala a corpului, structura piciorului adaptata la aceasta, maini libere si apte de a efectua miscari fine si un creier deosebit de dezvoltat. Diferenta este data de personalitate-care mereu este evidentiata de tinuta, atitudine si gusturi-, gesturi, prezenta spiritului in orice situatie si, bineinteles, de fapte. Teorie care incurajeaza dezvoltarea naturala a propriei persoane, din simplul motiv ca este mult mai firesc si usor sa fii tu, cel care simti sa fii. Astfel nu va trebui sa faci eforturi camuflate si nu vei avea nevoie de putere de deghizare. Iar satisfactia reusitei nu ar trebui sa fie atunci cand te poti integra intr-un grup, ci atunci cand te poate primi oricare cerc, cu placere. Ideea de a ne alege prietenii, porneste de la compatibilitate. Aceasta ne impreuneaza, nu calitatea-despre care nu suntem in masura sa discutam la persoana a 3-a. Totul capata sclipire in functie de dorintele si, subinteles, faptele noastre.
• Am depus foarte mult efort si am petrecut foarte mult timp, scriind aceasta scrisoare. Am vrut sa acopar tot ceea ce cred eu ca o va influenta pozitiv in ceea ce va deveni. Vreau sa ii induc certitudinea ca totul este posibil. Vreau…vreau sa nu ajunga aici, unde sunt eu: nicaieri si, totusi, in mijlocul a mii de curenti de aer rece. O vreau iubindu-se si dedic atat timp acestui lucru, cat este necesar.
• Destinatia scrisorii? …Anul 1996.