Adevarul despre iubire

nu ma gandeam ca eu o sa ajung aici, dar am ajuns. si prin "eu o sa ajung aici", ma refer la faptul ca mereu am vrut sa cred ca iubirea e ceva frumos. nu stiu daca a fost vreodata, dar acum-cu siguranta-nu mai e.
s-a transformat intr-un joc mizerabil de putere. acum cel ce iubeste mai tare, e vazut ca fiind slab, pueril, poate. pentru ca a tras cartea mai mica. poate ca doar eu vad lucrurile asa, dar nu e ceva placut.
mie mi-ar placea.. Nu! am nevoie de ceva simplu. pentru ca asa vad eu ca fiind firesc. doi se intalnesc, se plac, isi dedica timpul, afectiunea.. si totul e bine.
din nou, poate se intampla doar la mine, dar ma aflu intr-un permanent game show. unde totul este controlat, monitorizat, premiat sau taxat corespunzator.
e obositor, mai ales pentru cineva care are motto expresia "keep it simple"..
si oricum, ce e atat de senzational in a fi cu cineva? intervin numai restrictii in cotidian: nu poti sa zici ce vrei, pentru ca trebuie sa menajezi, nu poti sa stai imbracat ca un boschetar prin casa (asta in ceea ce priveste femeile), nu ai voie sa ai o zi proasta, fara sa auzi la fiecare 2 min "am gresit cu ceva?"; da, da...pupicii de dimineata, dupa ce a/ai tinut gura inchisa pentru 8 ore... Si toate astea pentru ce? ca sa stai primele 2 saptamani din relatie in bratele lui? ca sa ai senzatia ca esti cea mai cea...pentru 2 saptamani? pentru putin love makin'?  Da, recunosc, partea cu sexul e importanta pentru cineva ca mine, care nu poate sa o faca, fara sa ii placa in totalitate o persoana-de la penis (imi pare rau, nu am gasit alt cuvant care sa sune mai fain, fara sa demasculinizez), pana la pesonalitate. mi se pare mie, poate, dar sunt prea multe sacrificii de facut pentru prea putina satisfactie.
unde au disparut fazele inceputului asa cum il stiu din adolescenta? fazele alea, de nimic nu mai conteaza...
cred ca, in ziua de azi, lumea isi construieste tot felul de ziduri protectoare, pentru a nu fi prinsi in curul gol. si e ok, nu condamn. doar ca...nu stiu. se perde cumva esentialul. si nu e tocmai corect sa zic eu lucrurile astea, pentru ca, probabil, sunt cea care are zidurile cele mai inalte. nici macar nu stiu de ce, eu trec foarte usor peste dezamagiri de genul iubirii esuate. totusi, oricat de tare vreau sa neg faptul ca nu prea mai am timp, adevarul asta este: nu mai am timp. mi-am facut si eu calculul, ca Rachel din "Friends" si am constatat ca, daca vreau sa ma incadrez in tiparul normal, asta daca pot sa-l mai numesc asa...trebuie sa fi inceput o relatie IERI. 
din pacate, eu imi dau silinta, si zic "din pacate", pentru ca e greu. e greu sa realizezi unde e acel mijloc in care trebuie sa te afli. care e punctul perfect, in care ar sta bula de la boloboc. si nu iti va spune nimeni, sunt lucruri pe care trebuie sa le descoperi singur. si asta e inca o treaba dificila, pentru ca atunci cand incerci ceva nou, e clar ca pana dai de punctul perfect, dai gres in prima instanta. si na, neavand timp.... vezi unde vreau sa ajung, nu?
ideea e ca, oricat ai calcula tot, la sfarsit, cand tragi linie, nu e nimic asa cum era prevazut, sau preconizat.
adevarul este ca iubirea e o treaba intre vanator si prada.


situatie de fata e prea complicata pentru a-mi merita atentia. Over and out!

Lost

uneori ma simt atat de labila psihic. am impresia ca un singur cuvant m-ar distruge. si cred ca asa si e.. am noroc, totusi, e doar ceva temporar. imi revin relativ repede. trec foarte usor de la o stare la alta; de la fericire, bunatate, la ura. de multe ori nici nu stiu pentru cine sau ce. cred insa ca pentru mine.

ma vad atat de diferita, de neinteles. nici eu nu ma inteleg. si-mi face rau. imi fac rau toate gandurile pe care le am, toate starile si nevoile mele. e ciudat cum tocmai eu am ajuns sa-mi fiu cel mai mare dusman. chiar daca as avea cum sa ma infrang, nu as putea s-o fac. ar insemna doar sa ucid o jumatate; jumatatea care tine echilibrul. pentru ca da, in toate nebunia asta, eu ma simt cel mai confortabil. si desi mi-as dori sa fac parte din multime, sa ma integrez cu usurinta in toate valurile de oameni care trec pe langa mine, am facut pace cu felul meu ratacitor de a fi. nu stiu, nu ma vad altfel...

cred ca, din nou, nu fac prea mult sens in ceea ce zic.. mie, oricum, mi-e clar ca scriu pentru mine. cel putin de data asta, cu siguranta o fac pentru mine. am nevoie de acel sfarsit, de acea concluzie optimista la care reusesc uneori sa ajung..

ma panichez. pana acum erau niste simple ganduri, acelea ca voi ajunge singura, inconjurata doar de principiile mele, care nu vor ajuta-in continuare-la nimic. dar acum...acum mi-e frica. tare.

cu cat stau mai mult in coltul meu, cu-atat mai tare ma tem de interactiune. sunt un freak, not even a cute one. it's fuckin' sick! acum daca m-ar lua cineva in brate, as plange ore-n sir. si-apoi m-as simt mai jalnic.

nu cred ca se va schimba ceva, vreodata. ma vad aceasi om, de la inceput, pana acum. da, cu usoare imbunatatiri, ca da...m-am maturizat. si nu-mi place.

daca e vreun moment oportun sa fiu rapita de extraterestrii, atunci asta e. la acea concluzie, oricum nu ajung.