Lost

uneori ma simt atat de labila psihic. am impresia ca un singur cuvant m-ar distruge. si cred ca asa si e.. am noroc, totusi, e doar ceva temporar. imi revin relativ repede. trec foarte usor de la o stare la alta; de la fericire, bunatate, la ura. de multe ori nici nu stiu pentru cine sau ce. cred insa ca pentru mine.

ma vad atat de diferita, de neinteles. nici eu nu ma inteleg. si-mi face rau. imi fac rau toate gandurile pe care le am, toate starile si nevoile mele. e ciudat cum tocmai eu am ajuns sa-mi fiu cel mai mare dusman. chiar daca as avea cum sa ma infrang, nu as putea s-o fac. ar insemna doar sa ucid o jumatate; jumatatea care tine echilibrul. pentru ca da, in toate nebunia asta, eu ma simt cel mai confortabil. si desi mi-as dori sa fac parte din multime, sa ma integrez cu usurinta in toate valurile de oameni care trec pe langa mine, am facut pace cu felul meu ratacitor de a fi. nu stiu, nu ma vad altfel...

cred ca, din nou, nu fac prea mult sens in ceea ce zic.. mie, oricum, mi-e clar ca scriu pentru mine. cel putin de data asta, cu siguranta o fac pentru mine. am nevoie de acel sfarsit, de acea concluzie optimista la care reusesc uneori sa ajung..

ma panichez. pana acum erau niste simple ganduri, acelea ca voi ajunge singura, inconjurata doar de principiile mele, care nu vor ajuta-in continuare-la nimic. dar acum...acum mi-e frica. tare.

cu cat stau mai mult in coltul meu, cu-atat mai tare ma tem de interactiune. sunt un freak, not even a cute one. it's fuckin' sick! acum daca m-ar lua cineva in brate, as plange ore-n sir. si-apoi m-as simt mai jalnic.

nu cred ca se va schimba ceva, vreodata. ma vad aceasi om, de la inceput, pana acum. da, cu usoare imbunatatiri, ca da...m-am maturizat. si nu-mi place.

daca e vreun moment oportun sa fiu rapita de extraterestrii, atunci asta e. la acea concluzie, oricum nu ajung.