Teama de abandon

Nu stiu de unde vine, dar am o teama ireala de abandon. Imi ingheata sufleul la gandul ca cineva nu-mi mai raspunde la telefon, sau nu ma mai vrea.
Daca imi sun prietenul si nu raspunde, primul gand care-mi trece prin cap este 'ce-am facut?'. Reiau secunda cu secunda ultima convorbire si analizez pana ma ia naiba tot ce a putut sa-l faca sa nu ma mai vrea. Nu stiu de ce e asa, pentru ca in sinea mea stiu ca se trezeste mai tarziu si atunci cand o face, ma suna.
Ma panichez urat de tot. Si singura reactie pe care o pot avea e sa ignor toata treaba si sa ma prefac ca nu l-am cunoscut vreodata. Oricum nu-mi pasa si nici nu era pentru mine.
Si-apoi, busc, imi suna telefonul: 'hei!, am vazut ca m-ai sunat. Acum m-am trezit'... WTF is wrong with me? Locuiam cu fostul meu prieten si in fiecare zi cand veneam de la lucru, pe drum ma pregateam psihic pentru ce avea sa gasesc acasa: nimic. Imi era in fiecare minut treama ca nu-mi zice nimic si se ia si pleaca.
Si, culmea, ceva timp mai traziu...exact asta s-a intamplat.
Bun, chestia asta m-a avantajat. Pentru ca aveam o relatie shitty si eu nu am taria sa reecunosc. Mie mi-e mult mai comod sa ma prefac ca e ok, decat sa iau o decizie care ar putea schimba si 1% din cotidianul meu.
Motivul la care m-am gandit, pentru care as putea sa am sentimentul asta cumplit de teama, este ca am vreun soi de complex de inferioritate si, in permanenta, ma gandesc ca acum isi va da seama ca nu sunt asa de awsome cum par...si o uscheste.
Partea proasta e ca fix comportamentul care se naste in urma temerilor mele e acel lucru care-l face pe om sa s indeparteze de mine.
Pe bune, e fucked up. Nu e normal sa stau stresata mereu. Sunt ok, stiu ca sunt ok. Mi se spune des lucrul acesta. De ce nu are efect?
Adica ar trebui sa ma conving, cumva, ca inevitabilul  inevitabil. Si ca faptul ca ma gandesc intruna la ceva, si-mi creez obsesii, nu va schimba realitatea. Si-anume ca oricand se poate intampla sa se sature cineva de mine. La fel cum si eu, la randul meu, m-am saturat de compania unor oameni.
In orice alt context functioneaza faza cu inevitabilul e inevitabil. Aici nu. Si-mi repet mereu: 'un om relaxat e muult mai placut decat un om stresat.'.

Io nu mai stiu ce sa fac sa scap de imputita dintre stari: teama. Da, da....stiu ca teama naste curaj si io stiu ce bs, dar na.... E un context mai delicat. Si toate gandurile mele negative, desi exista doar in contextul asta, ma tin in loc. De fapt....ma dau inapoi de la multe.

Ce pot sa fac?