102

Si pana la urma, care este varsta pe care trebuie sa o aiba un barbat, ca sa te poti baza pe maturitatea lui?
25 de ani este o varsta frageda, bag de seama. Este o perioada cand inca nu au dat de realitate. O varsta la care i-ai rupt de ceea ce cunosc ei ca fiind un mediu sigur: acasa. El pare ca e pregatit de schimbarea vietii lui, de maturitatea psihica si financiara. Si o sa fie,dar pe parcurs. Iar tu nu vrei sa te asocieze cu realitatea dura de care are parte acum.
Din acest motiv trebuie sa iei pe cineva care a facut deja pasul important de a locui singur. El stie ce inseamna independenta, dar se comporta ca atare. Este-poate-deprimat. Are 30 de ani si desi nu e pregatit sa lase in urma ceea ce inseamna tinerete, nici nu se mai poate asocia cu aceasta,ceea ce-l pune intr-o situatie confuza. Nu e gata sa-si construiasca propria familie, insa nici nu mai poate schimba domnisoarele in fiecare seara. Se afla intr-un punct nou, necunoscut. Intr-o tranzitie de la baiat la barbat si ii va lua ceva timp sa se acomodeze.
Nu ma cred experta, dar am impresia ca urmatoarea varsta este cea mai dificila. La 40 de ani este un barbat realizat. Are cam tot ce si-a propus: casa, cariera, succes. Dar in toata agitatia de a construi ce are, a uitat ca trebuie sa imparta cu cineva bucuria succesului. Este cea mai dificila varsta, pentru nu mai este posibil sa modifici ceva la el, pentru a va fi bine. Este un barbat format. Are propriile conceptii, principii puternice, o idee clara despre cum trebuie sa decurga totul. Este serios si la locul lui. Iar tot ce poti face tu este sa te mulezi pe a lui personalitate si sa speri ca nu te trezesti intr-o dimineata plina de regrete si cu o imagine vaga a ceea ce ai vrut sa fii.
Si fara aceasta clasificare este greu sa inaintezi intr-o relatie. Eu marchez avansarea prin zone.
Zona 1 e zona in care ne cunoastem. Suntem atat de fericiti, e de parca ne stim de o viata. Dar asta se intampla pentru ca al nostru creieras diabolic a ales clar ce vrea: o continuare a copilariei. Creierul meu a vazut in tine calitatile pozitive si negative ale parintilor mei si, pentru a realiza un sfarsit fericit pentru pruncul ce eram eu, te-a ales sa-mi indeplinesti nevoile. Deci da, intr-o anumita masura, ne cunoastem.
Zona 2 e marcata de hotararea de a ramane impreuna. Ne aflam in momentul in care realizez ca faptul ca ma ingrijesti si ne simtim bine impreuna nu mai e suficient. Acum am nevoie sa fii responsabil: sa te ocupi de plati, de reparatii, sa iei lucrurile in mana ta de barbat si sa le descurci. Pentru ca astea nu se intampla, devin frustrata. Reprosez, tip, sau- cel mai frecvent -ma ascund in mine. Tu nu intelegi ce se intampla, la fel cum nu inteleg nici eu de ce faci aceleasi lucruri  (pentru ca si tu ai nevoi reale de la mine, care nu sunt implinite) si ne indepartam. Ajungem intr-un locsor in care nimic nu mai conteaza. Suntem convinsi ca am luat o decizie gresita atunci cand am ales sa fim impreuna si certitudinea asta nu ne-o mai ia nimeni.
Zona 3, o zona in care nu m-am aflat niciodata, este determinata de un moment de revelatie: Imi dau seama ca, pentru a-mi indeplini nevoile reale, trebuie sa rostesc o cerere. Realizez ca nu mai sunt un bebelus care atunci cand are nevoie de mancare plange. Sunt un om matur care are optiunea de a vorbi clar si calm.
Tu vezi ca eu pot vorbi frumos, vorbesti si tu frumos. Zona 3 este zona comunicarii sanatoase.
Si luand toate cele in calcul....care imi sunt sansele la o relatie normala?