Dust

Draga Adina,

Mi-e destul de greu sa inteleg de ce toata viata vanam marea dragoste. 

Ne plimbam cu ochii deschisi, cu capul sus si cu zambetul pe buze, in speranta ca exact cine trebuie ne va remarca. Si ne va cuceri...

Ajunsi acolo, ne dezvaluim slabiciunile, sperantele, dorintele, visele, tot ce e mai intim. Si suntem convinsi ca vom fi tratati pe masura sacrificiului pe care-l facem. Pentru ca nu e usor sa-ti deschizi sufletul, mintea si  casa unui om despre care stii atat de putin. Despre care stii ca vrei sa te iubeasca. Si asta va fi suficient. Dar nu e. Mai sunt atatea care trebuie sa completeze tabloul. 

Trec zile, saptamani, luni si tu esti sigur ca ai gasit ce ai cautat. Esti fericit. Te trezesti zambind, canti in masina, te simti implinit. Iti faci planuri secrete. Atatea si atatea ganduri care-ti imblanzesc visele. Vise care-ti mangaie noptile. 

Pana intr-o zi,cand te trezesti revoltat. Nu, nu ai fost inteles cum trebuie, asa cum ai crezut ca esti. Nu, nu se stie cate schimbari ai facut ca sa se potriveasca totul. Nu, nu esti apreciat asa cum te-ai gandit ca ai putea fi. Si pare ca tot ce ai vazut pana atunci, nu a existat. A fost doar o iluzie creata din dorinta. . .