41

[...]Am vrut in bratele tatalui meu, mangaiata de privirea duioasa a mamei mele.
Am vrut sa fiu compatimita, plansa.
Am vrut sa stie toata lumea cum se simte si nu am scos o vorba.
Nu am putut. Am pus lacatel pe cutia cu 41 de zile si mi-am vazut de...tot. Zambind.
 Imi amintesc perfect fiecare secunda, fiecare lacrima si fiecare gand sumbru ce mi-a rascolit nelinistea.
Imi amintesc fiecare cuvant intonat gresit si cate durere a instigat.
Imi amintesc teroarea dinaintea fiecarui telefon, fiecarei vizite.
 Un continuu si constant purgatoriu.
Mi-am simtit viata cantarita, intoarsa, sucita pe toate partile. Si am inteles cat de putin valoreaza.
 Am tanjit dupa cele mai banale lucruri.
M-am gandit mereu la risipele de tot soiul.
 La momentele de tacere si am realizat cate puteau fi spuse.
La secolele de liniste si la muzica ce le putea umple.
Mi-am creat scenarii pe care apoi le-am incheiat cumplit.
Mi-a fost dor de mirosul patului meu si de o tranta pe iarba umeda de primavara.
Am vrut sare pe buze.
M-am gandit la ursitoare si la eroarea lor.
La societate, cum merge inainte fara sa-mi simta lipsa.
La toate greselile ce m-au tarat acolo.
Au fost momente cand nu realizam si asta mi-a adus linistea.
De cele mai multe ori insa, muream. Putin cate putin.