26 July, 2012

Bun. Acum vad ca s-a mai potolit teama de abadon. Sau cel putin in ceea ce priveste pruncul de relatie pe care-l am, nu se mai manifesta. Acum trec la urmatoarea stare: panica.

Ma prapadesc de frica ca investesc prea mult si se termina inainte de a apuca sa culeg roadele. Si-acum na, ma cunosc...eu si sa ajung la roade nu le pot culege de stresata ce sunt.
Eu nu stiu sa ma bucur de chestii. O sa sune incredibil de altruist, dar pe mine ma bucura momentele cand apuc sa fiu "acolo" pentru cineva care are nevoie. Atat! Dar ca orice chestie, atunci cand suna prea ok sa fie adevarat, foarte probabil sa nu fie adevarat. Si nu e. Nu e altruist din partea mea. Au contraire, e cat incape de egoist. O fac pentru ca ma face pe mine sa ma simt bine, speciala, buna. Nu ca nu-mi pasa, imi pasa. Dar  nu e asta motivul pentru care ma agit sa ajut pe cineva. Dar nu despre asta vroiam sa vorbesc...

Ok, treaba sta asa: am niste relatii in urma, care s-au prapadit. Si oricat de tare evit sa zic asta, trebuie sa mi-o recunosc: in proportie de 90% tot ce se fute in viata mea, este din vina mea. Asadar si relatiile mi s-au ars tot din vina lu' mandea ("eu" in tiganeste). Sunt prea fucked-up. Iar starea mea de disperare si starea mea de stres se nasc din inexplicabila ura pe care mi-o port.

Si atat de bine ascund ura asta, ca pana recent nici eu nu stiam ca exista. Ma trezesc in situatii in care conving lumea sa se indeparteze de mine, asa...pentru binele lor. Bun, nu o fac in mod evident, insa daca analizez situatia, asta reiese. Incerc sa-l conving pe gagicu-miu ca de fapt nu vrea sa locuim impreuna, chiar daca-i suna bine acum. Ii explic ca el nu stie ce presupune sa stea cu o fata, cand de fapt vreau sa-i zic ca el nici nu-si poate imagina ce inseamna sa stea cu mine. Ma vad cumva, un soi de...potop. Si-adevarul asta e, dupa mine cam asta ramane, potopul. Vin, fac vraiste si gata.

Dar nu teama ca investesc aiurea e cea mai puternica...mai sunt o gramada de temeri. Sau poate ce ma face sa fac pasi mari inapoi, nu e teama ci faptul ca nu mai am rabdare. Nu mai am rabdare sa incep ceva, din moment ce eu stiu sigur ca nu dureaza mult. Poate am in subconstient ideea ca mi-e mai bine singura, e mai lejer si mai sigur. Nu ma stresez cu nimic, nu ma gandesc la chestii serioase, ma concentrez pe lucruri mai...simple. Nu stiu. Ideea e ca atunci can sunt singura, nu ma simt bine. Ma ia o stare de "nimeni nu ma vrea" urata de tot. Si nu mai raspund la telefoane si-asa...si na, inevitabil la asta se ajunge, sa nu ma mai caute nimeni. Habar n-am ce-i.

E ok baiatul asta. Dar daca imi trece prin cap ideea ca lucrurile nu pot ramane asa superficial la infinit, mi se inmoaie picioarele, imi vine sa ma iau si sa plec de acolo, sa abandonez tot. Si daca fac asta, ca da...am facut-o o data (sau de 2 ori)...in momentul in care am trecut de colt realizez cat sunt de handi si-mi vine sa ma intorc, da-s prea mandra pentru asta. Si astept sa ma sune el, desi eu is cretina. Si ma suna. Si inventez o mare chestie pentru care m-am suparat. Una care sa si aiba sens. Si uite asa omul crede ca tot ce face e gresit, eu ma urasc in continuare si in surdina se aude "tic-tac".
Ah, treaba ca nu pot ramane lucrurile asa, ma sperie dintr-un anume motiv: o sa trebuiasca sa ne apropiem mai tare, o sa petreaca mai mult timp cu mine si...ta ta taaam....o sa vada cine sunt cu-adevarat. Ceea ce nu stiu nici eu, ce ascund de functionez atat de defectuos din cauza temerii ca se afla, dar stiu eu ca odata ce am trecut pragul inceputului de relatie, numai si numai in rau poate sa mearga.

Iar am sarit de la una la alta, dar e vraiste-n capul meu. Ca nu pot sa pun degetul pe ceva anume, dar stiu ca exista ceva ce ma face sa nu ma simt confortabil. Exista ceva ce ma tine mereu in suspans.
Nu stiu de ce a tendinta sa distrug chestiile din viata mea. La mine, se pare, ca a ajuns sa fie lege ca la fiecare  6 luni sa-mi schimb locul de munca, locuinta. Iar in ceea ce priveste relatiile, le tin ceva mai mult, dar tot asa, dupa juma' de an nu mai ramane nimic. E sec sau frustrant.

Vreau sa fiu normala! Gandesc totul prea mult si pana apuc sa termin cu ganditul...e gata, s-a dus tot farmecul.

O sa incerc sa ma relaxez,sa nu ma mai sabotez....

05 July, 2012

Teama de abandon

Nu stiu de unde vine, dar am o teama ireala de abandon. Imi ingheata sufleul la gandul ca cineva nu-mi mai raspunde la telefon, sau nu ma mai vrea.
Daca imi sun prietenul si nu raspunde, primul gand care-mi trece prin cap este 'ce-am facut?'. Reiau secunda cu secunda ultima convorbire si analizez pana ma ia naiba tot ce a putut sa-l faca sa nu ma mai vrea. Nu stiu de ce e asa, pentru ca in sinea mea stiu ca se trezeste mai tarziu si atunci cand o face, ma suna.
Ma panichez urat de tot. Si singura reactie pe care o pot avea e sa ignor toata treaba si sa ma prefac ca nu l-am cunoscut vreodata. Oricum nu-mi pasa si nici nu era pentru mine.
Si-apoi, busc, imi suna telefonul: 'hei!, am vazut ca m-ai sunat. Acum m-am trezit'... WTF is wrong with me? Locuiam cu fostul meu prieten si in fiecare zi cand veneam de la lucru, pe drum ma pregateam psihic pentru ce avea sa gasesc acasa: nimic. Imi era in fiecare minut treama ca nu-mi zice nimic si se ia si pleaca.
Si, culmea, ceva timp mai traziu...exact asta s-a intamplat.
Bun, chestia asta m-a avantajat. Pentru ca aveam o relatie shitty si eu nu am taria sa reecunosc. Mie mi-e mult mai comod sa ma prefac ca e ok, decat sa iau o decizie care ar putea schimba si 1% din cotidianul meu.
Motivul la care m-am gandit, pentru care as putea sa am sentimentul asta cumplit de teama, este ca am vreun soi de complex de inferioritate si, in permanenta, ma gandesc ca acum isi va da seama ca nu sunt asa de awsome cum par...si o uscheste.
Partea proasta e ca fix comportamentul care se naste in urma temerilor mele e acel lucru care-l face pe om sa s indeparteze de mine.
Pe bune, e fucked up. Nu e normal sa stau stresata mereu. Sunt ok, stiu ca sunt ok. Mi se spune des lucrul acesta. De ce nu are efect?
Adica ar trebui sa ma conving, cumva, ca inevitabilul  inevitabil. Si ca faptul ca ma gandesc intruna la ceva, si-mi creez obsesii, nu va schimba realitatea. Si-anume ca oricand se poate intampla sa se sature cineva de mine. La fel cum si eu, la randul meu, m-am saturat de compania unor oameni.
In orice alt context functioneaza faza cu inevitabilul e inevitabil. Aici nu. Si-mi repet mereu: 'un om relaxat e muult mai placut decat un om stresat.'.

Io nu mai stiu ce sa fac sa scap de imputita dintre stari: teama. Da, da....stiu ca teama naste curaj si io stiu ce bs, dar na.... E un context mai delicat. Si toate gandurile mele negative, desi exista doar in contextul asta, ma tin in loc. De fapt....ma dau inapoi de la multe.

Ce pot sa fac?

03 July, 2012

Ce mai iubesc eu zilele astea

Iubesc
-cand ma suna cineva din greseala si ajungem sa ne imprietenim si sa vb cu zecile de minute,
-muzica ce ma binedispune,
-pantofii :),
-pielea bronzata,
-oamenii ce nu ma cearta,
-vocile calme,
-sa calatoresc,
-sa cunosc oameni,
-sa zambesc,
-sa ma balacesc in apa rece,
-sa fumez,
-sa ma relaxez. Oh!, cat iubesc sa ma relaxez.
-sa ascult oamenii,
-sa vad cum se micsoreaza ochii cuiva atunci cand zambeste,
-sa fiu acolo cand e nevoie,
-tatuajele.

Voi ce mai iubiti zilele astea?