Ma prapadesc de frica ca investesc prea mult si se termina inainte de a apuca sa culeg roadele. Si-acum na, ma cunosc...eu si sa ajung la roade nu le pot culege de stresata ce sunt.
Eu nu stiu sa ma bucur de chestii. O sa sune incredibil de altruist, dar pe mine ma bucura momentele cand apuc sa fiu "acolo" pentru cineva care are nevoie. Atat! Dar ca orice chestie, atunci cand suna prea ok sa fie adevarat, foarte probabil sa nu fie adevarat. Si nu e. Nu e altruist din partea mea. Au contraire, e cat incape de egoist. O fac pentru ca ma face pe mine sa ma simt bine, speciala, buna. Nu ca nu-mi pasa, imi pasa. Dar nu e asta motivul pentru care ma agit sa ajut pe cineva. Dar nu despre asta vroiam sa vorbesc...
Ok, treaba sta asa: am niste relatii in urma, care s-au prapadit. Si oricat de tare evit sa zic asta, trebuie sa mi-o recunosc: in proportie de 90% tot ce se fute in viata mea, este din vina mea. Asadar si relatiile mi s-au ars tot din vina lu' mandea ("eu" in tiganeste). Sunt prea fucked-up. Iar starea mea de disperare si starea mea de stres se nasc din inexplicabila ura pe care mi-o port.
Si atat de bine ascund ura asta, ca pana recent nici eu nu stiam ca exista. Ma trezesc in situatii in care conving lumea sa se indeparteze de mine, asa...pentru binele lor. Bun, nu o fac in mod evident, insa daca analizez situatia, asta reiese. Incerc sa-l conving pe gagicu-miu ca de fapt nu vrea sa locuim impreuna, chiar daca-i suna bine acum. Ii explic ca el nu stie ce presupune sa stea cu o fata, cand de fapt vreau sa-i zic ca el nici nu-si poate imagina ce inseamna sa stea cu mine. Ma vad cumva, un soi de...potop. Si-adevarul asta e, dupa mine cam asta ramane, potopul. Vin, fac vraiste si gata.
Dar nu teama ca investesc aiurea e cea mai puternica...mai sunt o gramada de temeri. Sau poate ce ma face sa fac pasi mari inapoi, nu e teama ci faptul ca nu mai am rabdare. Nu mai am rabdare sa incep ceva, din moment ce eu stiu sigur ca nu dureaza mult. Poate am in subconstient ideea ca mi-e mai bine singura, e mai lejer si mai sigur. Nu ma stresez cu nimic, nu ma gandesc la chestii serioase, ma concentrez pe lucruri mai...simple. Nu stiu. Ideea e ca atunci can sunt singura, nu ma simt bine. Ma ia o stare de "nimeni nu ma vrea" urata de tot. Si nu mai raspund la telefoane si-asa...si na, inevitabil la asta se ajunge, sa nu ma mai caute nimeni. Habar n-am ce-i.
E ok baiatul asta. Dar daca imi trece prin cap ideea ca lucrurile nu pot ramane asa superficial la infinit, mi se inmoaie picioarele, imi vine sa ma iau si sa plec de acolo, sa abandonez tot. Si daca fac asta, ca da...am facut-o o data (sau de 2 ori)...in momentul in care am trecut de colt realizez cat sunt de handi si-mi vine sa ma intorc, da-s prea mandra pentru asta. Si astept sa ma sune el, desi eu is cretina. Si ma suna. Si inventez o mare chestie pentru care m-am suparat. Una care sa si aiba sens. Si uite asa omul crede ca tot ce face e gresit, eu ma urasc in continuare si in surdina se aude "tic-tac".
Ah, treaba ca nu pot ramane lucrurile asa, ma sperie dintr-un anume motiv: o sa trebuiasca sa ne apropiem mai tare, o sa petreaca mai mult timp cu mine si...ta ta taaam....o sa vada cine sunt cu-adevarat. Ceea ce nu stiu nici eu, ce ascund de functionez atat de defectuos din cauza temerii ca se afla, dar stiu eu ca odata ce am trecut pragul inceputului de relatie, numai si numai in rau poate sa mearga.
Iar am sarit de la una la alta, dar e vraiste-n capul meu. Ca nu pot sa pun degetul pe ceva anume, dar stiu ca exista ceva ce ma face sa nu ma simt confortabil. Exista ceva ce ma tine mereu in suspans.
Vreau sa fiu normala! Gandesc totul prea mult si pana apuc sa termin cu ganditul...e gata, s-a dus tot farmecul.
O sa incerc sa ma relaxez,sa nu ma mai sabotez....
