Awesome Baz Luhrmann, Happy birth day!

Me again

Deobicei duminica este ziua care-mi place cel mai putin. Pentru ca urmeaza luni. Nu are logica, stiu.
Dar azi...azi mi-e bine. Sunt linistita pentru ca am avut o revelatie. Am constatat, dupa multe decenii (vreo 2 :| ) de gandire intensa, stres si mister, ca toate temerile mele in ceea ce priveste apropierea, intimitatea..tin de altceva. Nu de ce credeam eu.
E simplu. De fapt nu e simplu deloc... Aveam toata chestia etalata perfect in minte, dar acum ca vreau s-o astern, tot mai stearsa e. Stai asa, ca trebuie muzica. Gata.
Bun, ce vroiam sa zic este ca na, pentru cei care-mi viziteaza blogul, nu e vreun mister faptul ca subiectele mele preferate, sau cel mai mult discutate, sunt fericirea, iubirea si societatea. Astea m-au framantat mereu. Fericirea pentru ca eu asta cred ca trebuie sa fie telul fiecarui om, sa fie fericit. Iubirea pentru ca joaca un rol important in toata treaba asta cu fericirea. Si societatea....pentru ca e fucked up. Si facem parte din ea.
Am ajuns, foarte curand, in punctul acela in care am realizat ca "[...] nu las nimic in urma. Nu o sa-mi ridice nimeni statuie, nu o sa am copii, nu o sa scriu o  carte. Nu o sa salvez vieti asa cum am crezut pana acum. Sunt Lexi. Atat.
Mi-ar placea sa cred ca va lesina lumea cand va auzi ca am murit, dar n-o sa se intample. Nope.  Si nici nu-mi doresc. Nu mai.
Nu, nu las nimic in urma mea. Pentru ca na...las in urma mea, asadar nu ma mai incalzeste cu nimic (incalzeste, get it?). Nu stiu de ce tot vanam sensul vietii. Nu stiam eu care mi-e rostul si nu puteam sa traiesc cu asta. Acum pot. N-am niciun sens. Niciunul. Si mi-e bine. Mi-am luat presiunea de pe umeri. Nu trebuie sa am cat mai multi prieteni pe facebook, sa mi se confirme ca-s ok. Nu trebuie sa ies in lume sa ma simt bine, accept ca ma simt cel mai bine acasa, in pijamale. [...] "
Si e bine aici, in punctul asta. Pentru ca, odata ce nu-ti mai cauti intens rostul, te opresti si mirosi florile. :)
Si daca ajungi sa faci asta, de aici mai e doar un pas pana la a lasa in viata ta ceea ce te linisteste. Pentru ca pe mine asta ma face fericita: linistea in toate formele ei. Si daca nu trebuie sa fac compromisuri de niciun fel, nu mai imi e teama ca mi se penetreaza bula.
Totusi, nu mi-e totuna. N-as vrea sa complic si alte vieti.
Nu am fost foarte clara, was I?

.

‎" If you could hear me, I would say that our finger prints don't

fade from the lives we've touched."

:)

Aproape c-a fost reusita seara. Gotta love Arad!

!

I fucked up again.... Fuck!

Autoportret

Ba, am trait sa realizez ca suntem extrem de diferiti. Zic asta, pentru ca, la un moment dat, mi s-a parut ca ne asemanam mult prea tare. Adica s-au creat niste stereotipuri, din care-vrem sau nu vrem-facem parte. Nu toti dintr-unul. Suntem grupulete de oameni in comunitati din care nici nu stim ca facem parte. 

De exemplu: Comunitatea lenesilor. Multi dintre lenesi se bucura atunci cand se anuleaza planurile pe care le aveau. O scuza perfecta sa lenevesti in continuare.

                  Comunitatea complexatilor. Multi dintre cei complexati, s-au impotmolit la gandul ca oricum n-o sa-i placa potentialul angajator, tipa, sau egal de cine e vba. Samd.

Toti, cand suntem raciti, stranutam cu frica. Si imediat dupa ce am stranutat, verificam nasul. 

Toti ne dam silinta, atunci cand cunoastem pe cineva, sa parem perfecti si dupa 10 luni de relatie de doare-n 14. Si, din nou, asa mai departe.

Ideea este ca suntem extrem de asemanatori, daca dai un pic de atentie comportamentului. Ne asemanam cu multi alti oameni. Si totusi, suntem facuti din aluate complet diferite. Altele au cazut pe jos in timpul framantarii, altele sunt cu faina mai buna. Altii-s copti mai bine, alti mai putin.

Ceea ce pentru doamna de la banca reprezinta cariera ideala, pentru mine ar fi un chin suprem. Chiar daca fiecare dintre noi ar trebui sa tinteasca sus, cat mai sus...sus-ul meu nu e neaprat si al tau. Sau nu e necesar sa fie. 

Adica stilul de viata al prietenei mele cele mai bune este condus de stres. Acolo unde este stres, este si ea. Ii place sa nu-si poata lua concediu de la serviciu, pentru ca s-ar prabusi firma fara ea. Bun, cred ca multora ne place sa fim indispensabili, dar in cu totul alt context. Cel putin in ceea ce ma priveste. 

Ei ii place sa lucreze din greu, sa nu poata manca pranzul, pentru ca nu are timp. Pe cand mie-mi place sa lucrez putin si sa castig mult. Si functioneaza. 

Inainte sa credeti ca textul e un soi de recrutare pentru nu stiu ce MLM, zic ca nu. Nu e. E doar un stil de viata lenes, care-ti aduce castig. Vorba lui Bill Gates: "I will always choose a lazy person to do a difficult job, because he will find an easy way to do it". Pe sistemul asta functionez eu.

Mie nu-mi place sa ma agit, sa-mi petrec 8 ore pe zi la un job care nu ma satisface absolut deloc. Sa lucrez pentru un frustrat care crede ca angajatii lui sunt de fapt, dovada puterii pe care o are in lume. Nope. Not for me.

Si totusi o fac.O fac pentru ca vreau, nu vreau (nu vreau) fac parte dintr-o societate plina de etichete pregatite sa-ti fie lipite pe frunte. Pentru ca, cred, nu mai pot sa-mi asum riscuri. Nu acum.

O fac pentru ca stilul meu de viata anterior a adus familiei mele suferinta. Da, tot din cauza societatii in care traiesc.

Eu vreau sa ma opun. Dar cred ca am ajuns intr-un punct in care nu mai pot sa fiu cretina (a se citi rebela). 

Gresesc? Trebuie sa-mi schimb personalitatea, o data cu trecerea anilor? Sau pot sa raman eu, asa cum ma stiu, cum imi face bine si-mi place? Daca trebuie sa ma schimb, sa ma adaptez varstei mele, asta inseamna sa renunt la mine. Inseamna sa ma complac cu un cotidian prefacut. Ar insemna sa nu-mi gasesc locul niciodata de acum inainte. Prea v-am stresat cu intrebarile astea..

Eu oricum am ajuns sa ma impac cu ideea ca nu las nimic in urma. Nu o sa-mi ridice nimeni statuie, nu o sa am copii, nu o sa scriu o  carte. Nu o sa salvez vieti asa cum am crezut pana acum. Sunt Lexi. Atat. 

Mi-ar placea sa cred ca va lesina lumea cand va auzi ca am murit, dar n-o sa se intample. Nope.  Si nici nu-mi doresc. Nu mai. 

Nu, nu las nimic in urma mea. Pentru ca na...las in urma mea, asadar nu ma mai incalzeste cu nimic (incalzeste, get it?). Nu stiu de ce tot vanam sensul vietii. Nu stiam eu care mi-e rostul si nu puteam sa traiesc cu asta. Acum pot. N-am niciun sens. Niciunul. Si mi-e bine. Mi-am luat presiunea de pe umeri. Nu trebuie sa am un gagic vedeta, pot sa am unul care-mi place. Nu trebuie sa am cat mai multi prieteni pe facebook, sa mi se confirme ca-s ok. Nu trebuie sa ies in lume sa ma simt bine, accept ca ma simt cel mai bine acasa, in pijamale. 

In timp ce pentru Angela (random name) tot ce conteaza este sa-si perfectioneze orange-ul tenului si sa-si aleaga rochia pentru club, pentru mine e important sa stau asa. Sa nu impresionez pe nimeni. 

Eu stiu cine sunt. Si-s ok, nu? :)

TLC

Sa fim sau sa nu fim patetici? Alegem sa fim. Sa ne invartim in jurul iubirilor nemarturisite, neimpartasite. In jurul miilor de cuvinte nerostite, dar simtite. Alegem sa convietuim cu temeri de tot soiul. Cu mandrii plictisitoare, cu lacrimi ascunse.

Ne spunem ca oamenii mari nu plang, cand -poate- e singurul lucru pur ce se mai poate intampla acum.

Traim cu dorul unui trecut nepretuit, in loc sa ne facem un viitor linistit. Ne place haosul. Traim pentru jocuri si competitii la fel de patetice ca si noi.

Gasim satisfactii in lucruri gresite.

Eu doar vreau sa beau. Sa uit de mine. De tot. Pentru mult timp. Vreau sa beau si sa fumez. Sa fiu fara tocuri si sa dansez frenetic pe muzica buna, pe nisip, pe malul unei ape curgatoare.

Vreau....

Leapsa...

...de la Alexandra.

Să ne mai distrăm puţin cu o leapşa...

1. Postează imaginea Liebster Blog Award.

2. Spune 11 lucruri despre tine

- gandesc mult prea mult,
- sunt mereu cu zambetul pe buze,
- mi-e dor de catelusa mea,
- imi plac pantofii,
- imi place sa cunosc oameni noi, dar sa nu mi-i apropii, doar sa le aud povestile si-apoi sa plec,
- sunt comoda,
- simt ca-mi lipseste ceva,
- imi place sa ma imbrac gros,
- ploaia ma face fericita (nu stiu de ce),
- mi-ar fi placut sa ma fi nascut ceva mai devreme, mi s-ar fi potrivit mai bine vremurile trecute,
- sunt ciudoasa. :D

3. Răspunde la întrebările celui care te-a nominalizat şi formulează la rândul tău întrebări pe care le vei da mai departe:

1.  Fumezi? Da. :)
2. Cu ce a fost ultima carte pe care ai citit-o?  'Cartea gesturilor', ma gandesc ca e destul de sugestiv titlul.
3. Ce îţi place la oraşul în care locuieşti? Ca mi-e familiar.
4. Ce preţuieşti mai mult la o persoană? Atitudinea originala.
5. Câţi ani ai? 26 :(
6. Ce îţi place cel mai mult să faci? Sa stau asa. Iubesc sa nu fac nimic.
7. Ce meserie ai vrea să ai? Imi place meseria mea, i-as schimba doar una, alta.

    

Rândul meu să întreb:

1. Ce vrei de la viata ta?
2. Ce te face sa zambesti?
3. In ce colt al lumii ti-ar placea sa traiesti?
4. Cu ce-ti place sa-ti umpli timpul?
5. Te consideri o persoana fericita?
6. Cum captezi atentia unui om atunci cand vrei sa te asculte?
7. Iubesti?

Merge mai departe la:

Bogdan Popa
Eugen Ion
Richie .

Fear not

Fear not love losing his hooks from its sheets

and capturing you in the painfuly seductive gasps.

Fear not the blood that it’s loosen from your wounds

and holds your patience to task.

Fear not the tearings sounds of passion

as they rip apart the feeling at the start.

Fear not the fainting pulse of heartbeat,

for that,

that is the very best part.

- Arnold “Poet” Jackson. Oz (HBO). Season 4, episode 3.

Lexi + ? = Love

Mama mea zicea mereu ca trebuie sa iubesc pe cineva, in primul rand, pentru cum ma face sa ma simt. Are dreptate.

Oricum subiectul asta, love, este unul dintre cele mai controversate.

Toti ne dorim ceva anume, chiar daca nu rostim sau nu stim. Cred asta, pentru ca eu desi zic ca nu am un tipar anume stiu exact, cand vad pe cineva, daca-mi place sau nu. Asta trebuie sa insemne ca de fapt am tipar, o idee fixa despre cum trebuie "el" sa fie, dar e prinsa undeva in subconstient.

Sunt eu prea pretentioasa, sau chiar e greu sa gasesti pe cineva care-ti place in totalitate? Sau sunt prea pretentioasa ca vreau sa am pe cineva care sa-mi placa in totalitate? Dar sincer, nu ma pot multumi cu putin cand vine vorba de lovin'. Eu vreau sa astept cu nerabdare sa-l vad. Sa-mi fie drag sa-l pup si sa vreau sa-mi petrec fiecare minut cu el.

Realizez ca trebuie sa fie si sacrificii, concesii, samd. Nu traim intr-o lume perfecta si nu cred ca vreau sa traiesc o poveste. Dar as vrea sa stiu ca mai sunt acolo, undeva in lume, barbati care nu sunt superficiali. Care nu se penseaza, sau epileaza, care nu au mai multi papuci decat mine si care nu au facut un tel din a trai o viata ieftina, desi scumpa.

..

Am vazut cativa oameni taiati pe brate. Mai pe strada, mai prin tramvai, mai prin locuri in care nu as avea ce cauta. Si toti au ranile vindecate. Niciunul nu are taietura proaspata.
Nu stiu ce insemna, daca inseamna ceva, e doar o observatie.

.

E pasnica Oradea la ora 04. N-are de ce sa-mi fie frica, the crime sleeps tonight.

Bun. Acum vad ca s-a mai potolit teama de abadon. Sau cel putin in ceea ce priveste pruncul de relatie pe care-l am, nu se mai manifesta. Acum trec la urmatoarea stare: panica.

Ma prapadesc de frica ca investesc prea mult si se termina inainte de a apuca sa culeg roadele. Si-acum na, ma cunosc...eu si sa ajung la roade nu le pot culege de stresata ce sunt.
Eu nu stiu sa ma bucur de chestii. O sa sune incredibil de altruist, dar pe mine ma bucura momentele cand apuc sa fiu "acolo" pentru cineva care are nevoie. Atat! Dar ca orice chestie, atunci cand suna prea ok sa fie adevarat, foarte probabil sa nu fie adevarat. Si nu e. Nu e altruist din partea mea. Au contraire, e cat incape de egoist. O fac pentru ca ma face pe mine sa ma simt bine, speciala, buna. Nu ca nu-mi pasa, imi pasa. Dar  nu e asta motivul pentru care ma agit sa ajut pe cineva. Dar nu despre asta vroiam sa vorbesc...

Ok, treaba sta asa: am niste relatii in urma, care s-au prapadit. Si oricat de tare evit sa zic asta, trebuie sa mi-o recunosc: in proportie de 90% tot ce se fute in viata mea, este din vina mea. Asadar si relatiile mi s-au ars tot din vina lu' mandea ("eu" in tiganeste). Sunt prea fucked-up. Iar starea mea de disperare si starea mea de stres se nasc din inexplicabila ura pe care mi-o port.

Si atat de bine ascund ura asta, ca pana recent nici eu nu stiam ca exista. Ma trezesc in situatii in care conving lumea sa se indeparteze de mine, asa...pentru binele lor. Bun, nu o fac in mod evident, insa daca analizez situatia, asta reiese. Incerc sa-l conving pe gagicu-miu ca de fapt nu vrea sa locuim impreuna, chiar daca-i suna bine acum. Ii explic ca el nu stie ce presupune sa stea cu o fata, cand de fapt vreau sa-i zic ca el nici nu-si poate imagina ce inseamna sa stea cu mine. Ma vad cumva, un soi de...potop. Si-adevarul asta e, dupa mine cam asta ramane, potopul. Vin, fac vraiste si gata.

Dar nu teama ca investesc aiurea e cea mai puternica...mai sunt o gramada de temeri. Sau poate ce ma face sa fac pasi mari inapoi, nu e teama ci faptul ca nu mai am rabdare. Nu mai am rabdare sa incep ceva, din moment ce eu stiu sigur ca nu dureaza mult. Poate am in subconstient ideea ca mi-e mai bine singura, e mai lejer si mai sigur. Nu ma stresez cu nimic, nu ma gandesc la chestii serioase, ma concentrez pe lucruri mai...simple. Nu stiu. Ideea e ca atunci can sunt singura, nu ma simt bine. Ma ia o stare de "nimeni nu ma vrea" urata de tot. Si nu mai raspund la telefoane si-asa...si na, inevitabil la asta se ajunge, sa nu ma mai caute nimeni. Habar n-am ce-i.

E ok baiatul asta. Dar daca imi trece prin cap ideea ca lucrurile nu pot ramane asa superficial la infinit, mi se inmoaie picioarele, imi vine sa ma iau si sa plec de acolo, sa abandonez tot. Si daca fac asta, ca da...am facut-o o data (sau de 2 ori)...in momentul in care am trecut de colt realizez cat sunt de handi si-mi vine sa ma intorc, da-s prea mandra pentru asta. Si astept sa ma sune el, desi eu is cretina. Si ma suna. Si inventez o mare chestie pentru care m-am suparat. Una care sa si aiba sens. Si uite asa omul crede ca tot ce face e gresit, eu ma urasc in continuare si in surdina se aude "tic-tac".
Ah, treaba ca nu pot ramane lucrurile asa, ma sperie dintr-un anume motiv: o sa trebuiasca sa ne apropiem mai tare, o sa petreaca mai mult timp cu mine si...ta ta taaam....o sa vada cine sunt cu-adevarat. Ceea ce nu stiu nici eu, ce ascund de functionez atat de defectuos din cauza temerii ca se afla, dar stiu eu ca odata ce am trecut pragul inceputului de relatie, numai si numai in rau poate sa mearga.

Iar am sarit de la una la alta, dar e vraiste-n capul meu. Ca nu pot sa pun degetul pe ceva anume, dar stiu ca exista ceva ce ma face sa nu ma simt confortabil. Exista ceva ce ma tine mereu in suspans.

Nu stiu de ce a tendinta sa distrug chestiile din viata mea. La mine, se pare, ca a ajuns sa fie lege ca la fiecare  6 luni sa-mi schimb locul de munca, locuinta. Iar in ceea ce priveste relatiile, le tin ceva mai mult, dar tot asa, dupa juma' de an nu mai ramane nimic. E sec sau frustrant.

Vreau sa fiu normala! Gandesc totul prea mult si pana apuc sa termin cu ganditul...e gata, s-a dus tot farmecul.

O sa incerc sa ma relaxez,sa nu ma mai sabotez....

Teama de abandon

Nu stiu de unde vine, dar am o teama ireala de abandon. Imi ingheata sufleul la gandul ca cineva nu-mi mai raspunde la telefon, sau nu ma mai vrea.
Daca imi sun prietenul si nu raspunde, primul gand care-mi trece prin cap este 'ce-am facut?'. Reiau secunda cu secunda ultima convorbire si analizez pana ma ia naiba tot ce a putut sa-l faca sa nu ma mai vrea. Nu stiu de ce e asa, pentru ca in sinea mea stiu ca se trezeste mai tarziu si atunci cand o face, ma suna.
Ma panichez urat de tot. Si singura reactie pe care o pot avea e sa ignor toata treaba si sa ma prefac ca nu l-am cunoscut vreodata. Oricum nu-mi pasa si nici nu era pentru mine.
Si-apoi, busc, imi suna telefonul: 'hei!, am vazut ca m-ai sunat. Acum m-am trezit'... WTF is wrong with me? Locuiam cu fostul meu prieten si in fiecare zi cand veneam de la lucru, pe drum ma pregateam psihic pentru ce avea sa gasesc acasa: nimic. Imi era in fiecare minut treama ca nu-mi zice nimic si se ia si pleaca.
Si, culmea, ceva timp mai traziu...exact asta s-a intamplat.
Bun, chestia asta m-a avantajat. Pentru ca aveam o relatie shitty si eu nu am taria sa reecunosc. Mie mi-e mult mai comod sa ma prefac ca e ok, decat sa iau o decizie care ar putea schimba si 1% din cotidianul meu.
Motivul la care m-am gandit, pentru care as putea sa am sentimentul asta cumplit de teama, este ca am vreun soi de complex de inferioritate si, in permanenta, ma gandesc ca acum isi va da seama ca nu sunt asa de awsome cum par...si o uscheste.
Partea proasta e ca fix comportamentul care se naste in urma temerilor mele e acel lucru care-l face pe om sa s indeparteze de mine.
Pe bune, e fucked up. Nu e normal sa stau stresata mereu. Sunt ok, stiu ca sunt ok. Mi se spune des lucrul acesta. De ce nu are efect?
Adica ar trebui sa ma conving, cumva, ca inevitabilul  inevitabil. Si ca faptul ca ma gandesc intruna la ceva, si-mi creez obsesii, nu va schimba realitatea. Si-anume ca oricand se poate intampla sa se sature cineva de mine. La fel cum si eu, la randul meu, m-am saturat de compania unor oameni.
In orice alt context functioneaza faza cu inevitabilul e inevitabil. Aici nu. Si-mi repet mereu: 'un om relaxat e muult mai placut decat un om stresat.'.

Io nu mai stiu ce sa fac sa scap de imputita dintre stari: teama. Da, da....stiu ca teama naste curaj si io stiu ce bs, dar na.... E un context mai delicat. Si toate gandurile mele negative, desi exista doar in contextul asta, ma tin in loc. De fapt....ma dau inapoi de la multe.

Ce pot sa fac?

Ce mai iubesc eu zilele astea

Iubesc
-cand ma suna cineva din greseala si ajungem sa ne imprietenim si sa vb cu zecile de minute,
-muzica ce ma binedispune,
-pantofii :),
-pielea bronzata,
-oamenii ce nu ma cearta,
-vocile calme,
-sa calatoresc,
-sa cunosc oameni,
-sa zambesc,
-sa ma balacesc in apa rece,
-sa fumez,
-sa ma relaxez. Oh!, cat iubesc sa ma relaxez.
-sa ascult oamenii,
-sa vad cum se micsoreaza ochii cuiva atunci cand zambeste,
-sa fiu acolo cand e nevoie,
-tatuajele.

Voi ce mai iubiti zilele astea?

Smile!

103

Doamne!, cat e de bine.... Nimic nou, doar...ma simt atat de bine...

102

Si pana la urma, care este varsta pe care trebuie sa o aiba un barbat, ca sa te poti baza pe maturitatea lui?
25 de ani este o varsta frageda, bag de seama. Este o perioada cand inca nu au dat de realitate. O varsta la care i-ai rupt de ceea ce cunosc ei ca fiind un mediu sigur: acasa. El pare ca e pregatit de schimbarea vietii lui, de maturitatea psihica si financiara. Si o sa fie,dar pe parcurs. Iar tu nu vrei sa te asocieze cu realitatea dura de care are parte acum.
Din acest motiv trebuie sa iei pe cineva care a facut deja pasul important de a locui singur. El stie ce inseamna independenta, dar se comporta ca atare. Este-poate-deprimat. Are 30 de ani si desi nu e pregatit sa lase in urma ceea ce inseamna tinerete, nici nu se mai poate asocia cu aceasta,ceea ce-l pune intr-o situatie confuza. Nu e gata sa-si construiasca propria familie, insa nici nu mai poate schimba domnisoarele in fiecare seara. Se afla intr-un punct nou, necunoscut. Intr-o tranzitie de la baiat la barbat si ii va lua ceva timp sa se acomodeze.
Nu ma cred experta, dar am impresia ca urmatoarea varsta este cea mai dificila. La 40 de ani este un barbat realizat. Are cam tot ce si-a propus: casa, cariera, succes. Dar in toata agitatia de a construi ce are, a uitat ca trebuie sa imparta cu cineva bucuria succesului. Este cea mai dificila varsta, pentru nu mai este posibil sa modifici ceva la el, pentru a va fi bine. Este un barbat format. Are propriile conceptii, principii puternice, o idee clara despre cum trebuie sa decurga totul. Este serios si la locul lui. Iar tot ce poti face tu este sa te mulezi pe a lui personalitate si sa speri ca nu te trezesti intr-o dimineata plina de regrete si cu o imagine vaga a ceea ce ai vrut sa fii.
Si fara aceasta clasificare este greu sa inaintezi intr-o relatie. Eu marchez avansarea prin zone.
Zona 1 e zona in care ne cunoastem. Suntem atat de fericiti, e de parca ne stim de o viata. Dar asta se intampla pentru ca al nostru creieras diabolic a ales clar ce vrea: o continuare a copilariei. Creierul meu a vazut in tine calitatile pozitive si negative ale parintilor mei si, pentru a realiza un sfarsit fericit pentru pruncul ce eram eu, te-a ales sa-mi indeplinesti nevoile. Deci da, intr-o anumita masura, ne cunoastem.
Zona 2 e marcata de hotararea de a ramane impreuna. Ne aflam in momentul in care realizez ca faptul ca ma ingrijesti si ne simtim bine impreuna nu mai e suficient. Acum am nevoie sa fii responsabil: sa te ocupi de plati, de reparatii, sa iei lucrurile in mana ta de barbat si sa le descurci. Pentru ca astea nu se intampla, devin frustrata. Reprosez, tip, sau- cel mai frecvent -ma ascund in mine. Tu nu intelegi ce se intampla, la fel cum nu inteleg nici eu de ce faci aceleasi lucruri  (pentru ca si tu ai nevoi reale de la mine, care nu sunt implinite) si ne indepartam. Ajungem intr-un locsor in care nimic nu mai conteaza. Suntem convinsi ca am luat o decizie gresita atunci cand am ales sa fim impreuna si certitudinea asta nu ne-o mai ia nimeni.
Zona 3, o zona in care nu m-am aflat niciodata, este determinata de un moment de revelatie: Imi dau seama ca, pentru a-mi indeplini nevoile reale, trebuie sa rostesc o cerere. Realizez ca nu mai sunt un bebelus care atunci cand are nevoie de mancare plange. Sunt un om matur care are optiunea de a vorbi clar si calm.
Tu vezi ca eu pot vorbi frumos, vorbesti si tu frumos. Zona 3 este zona comunicarii sanatoase.
Si luand toate cele in calcul....care imi sunt sansele la o relatie normala?

101

Sunt o fata nefericita. Sunt fata care mereu alege sa creada in oameni, desi mereu e dezamagita. Sunt omuletul care risca tot pe-o carte desi stie ca va pierde.
Nu stiu ce e cu mine. Poate-mi place postura de victima. Poate-mi place sa ma uit in sus, cu bratele deschise si sa strig 'de ce eu?'. Asa am o scuza sa fiu naiva.
Am atat de multa experienta in ceea ce priveste jocul asta de noroc, incat ar trebui sa stiu cand sa ma opresc si cand sa pun miza mai mare. Dar eu sper. In continuare sper ca nu sper degeaba.
Mi-e ciuda. Sunt amara si ciudoasa.
Nu e niciun sentiment mai rau decat cel in care te trezesti dintr-un vis placut, cand realitatea e formata din aceleasi nefericiri repetitive.
Si ok...trec peste asta. Trec peste tot ce-i rau, pentru ca nu am de ales. Dar cand o sa-mi fie bine, acum stiu ca nu dureaza. Stiu ca totul este pentru un timp limitat, iar asta nu o sa ma faca sa savurez sau sa aprofundez...ci o sa ma faca sa stau cu teama ca momentul in care se termina, e maine poate.

1

Iacata-ma inapoi, acolo unde au inceput toate. la locul unde ma simt cel mai bine. Schimbata in proportie de 50%. Am aceleasi moduri de a vedea lucrurile, dar altfel de reactii.
Sunt mai sensibila, poate din cauza neputintei de a alege.
Nu m-am gandit ca ajung aici, pe de alta parte...cine a urmat calea pe care si-a propus-o?
Sunt incoltita de asteptari si nu-s doar ale mele, ca pana acum. Sunt un copil rebel, prins in corpul unui adult nemultumit.
Nu mai am voie sa ma sui in copaci, sa sar garduri, sa spun "nu vreau!", desi tremur si-mi musc limba, doar pentru a ma controla. Am senzatia ca nici stilul in care scriu nu are voie sa se fi pastrat la fel, sunt un om mare...
Dar nu ma vad...nu ma vad un om multumit intr-o viata banala. Cum nu ma mai vad nici acel copil revoltat, cu idei fixe.
Ce vreau pentru viitor? Un tatuaj colorat; ceva nou in fiecare zi. Vreau sa zambesc continuu si sincer. Sa ascult muzica pe care nu o cunosc, sa fac mai mult sport. Sa vorbesc cu oameni din trecut. Pentru inceput ajunge.