Despre plopi. Cu totul altii.

Ma uimeste continuu dinamica cu care se intampla toate. Mi se pare ca sunt prea multe de intamplat intr-un timp atat de scurt. Se comprima. Si e destul de greu de tinut evidenta. Pentru mine.

Eram acolo, eram totul. Eram plopul. Si-acum nu.

Dar poate ca sunt si acum plopul, doar pentru altceva, pentru alta situatie. Urmaresc intregul cu impecabila stupoare.

Uneori raman in urma, dar apoi recuperez.

Mi-e dor nespus de gustul perelor virgine. De iarba aceea, mai verde ca oricare alta. Mi-e dor de cascada colorata si de trunchiuri umede.

Dar voi mai ajunge acolo. Promit. Trebuie. Acolo am vazut cel mai jucaus trifoi. Trebuie sa-l cald din nou.

Nu va mai canta aceeasi muzica, dar va suna la fel de bine.

Vreau sa reajung acolo unde nimic nu e rau. Acolo unde orice efort e nesemnificativ. Acolo unde banii nu au valoare. Unde timpul se masoara in umbra. Unde totul e atingere. Nimic mai mult. Imi iubesc memoria, este perfect selectiva.

Dar daca nu mai pot!, daca tot ce am putut oferi a fost oferit...

Bine, am inteles...we're moving forward dar cat de departe?

Sunt si-asa obosita. Nu stiu cat mai pot merge in dezechilibru.

Ma anunti tu cand ajung?

Star light,     star bright

The first star seen tonight;


I wish I may, I wish I might


Have the wish I wish tonight….

Mi se pare ca totul in jurul meu se schimba, iar eu stau pe loc. 
Ma sperie. Ma agita. Nu-mi plac schimbarile, mai ales cele pe care nu le dirijez eu. 
Am nevoie de un spatiu doar al meu. In care ramane totul asa cum este. Nimic nu se modifica. Am nevoie de asta. 
Cred ca mi-au ajuns toate. M-au ajuns din urma.